Cu sufletul pe tavă · Dor de duca

Cine vrea

să citească printre rânduri, o va face; cine vrea să înțeleagă dincolo de aparențe și de cuvinte, va înțelege; cine vrea să-ți fie alături până la capăt, îți va rămâne; cine vrea să-ți arate iubirea, te va convinge; dar nu oricine va fi dispus să te iubească dincolo de orice, pentru că oamenii nu știu să iubească necondiționat; unii se nasc așa, plini de dragoste, dar o pierd pe drum, din cauza altor oameni; unii învață, cu multă suferință, iertarea și iubirea necondiționată și dau și altora din preaplinul lor; ei sunt cei ce te țin de mână chiar dacă greșești de o mie de ori, ei sunt cei ce te odihnesc din numai două cuvinte, ei sunt prietenii care nu pleacă nicăieri și la care te poți întoarce ori de câte ori simți nevoia.

Numai eu m-am întors spre mine în ultima vreme, și mai puțin spre ceilalți; pentru că am observat că uneori mai mult mă risipesc în discuții, decât să mă adun, mai mult îmi consum energia, decât să mi-o refac. Numiți-o egoism sau cum vreți, dar fără ca tu să fii întreg, nu ai cum să fii de folos altora și nici ție însuți/ însăți.

Iar cine nu înțelege, înseamnă că nu are ce căuta lângă tine. E dureros, dar e necesar. Decât n relații dăunătoare, mai bine mai puține, vindecătoare!

Pauza de frumos · Poesis

Pauza de frumos: Adriana scrie poezie

Pentru duminica din noi. ..

Mă iartă, Tată, că nu sunt ca ei, ce-n ceruri strălucesc și prin icoane
Mă iartă că-s un așternut de frunze verzi
Ud la sărutul cu pământul și putrezit pe dinăuntru.

Doar în afară strălucesc când bate soarele spre mine
Și știu că nu e strălucirea mea, căci înlăuntrul meu nu-i nemurire
Și când aștept să pier așa, Tu îndrepți spre mine o furtună
Eu mă cutremur și mă smulg în patru părți, crezând că-i rău, că nu-mi faci bine

Dar vântul ce-l îndrepți spre mine, îmi zvântă frunzele din trup, le
îndepărtează mucegaiul
Și aruncându-le în patru zări, cu soarele mi se usucă grabă

Și eu care credeam c-ai să permiți sfârșitul, dar Tu-mi îndepărtai
înfrigurarea…

Mă iartă, Tată, c-ai să poți
Mă iartă, dându-mă la soare!


(Adriana ZĂPĂSTRIT)

Cu sufletul pe tavă · Dor de duca · My music

Am plecat să mă caut

Undeva prin martie anul acesta, s-a întâmplat ceva care mi-a rupt filmul, care m-a făcut să văd cât de singură sunt de fapt, că toți oamenii pe care credeam că mă pot baza, sunt acolo când am nevoie, dar numai în condițiile lor. Problema e că tot atunci am rămas în sufletul gol și oricât am încercat să-l acopăr, nu mi-a reușit. Nici sub frunze nu am reușit să mă îngrop încă, așa că am plecat să mă caut. Sper să mă (re)găsesc, deși eul meu de care mi-e nespus de dor, de la 18-20 de ani – sensibil, dar îndrăzneț și dornic să mute munții din loc – nu se va mai întoarce vreodată…