Fii lumină în întuneric!

Fă pământul nostru casă

După vorba care spune

Să fii tu schimbarea-n lume!

Pentru că tot vorbim de schimbări zilele astea (Irina – Dulce casă, Irina de la mare), melodia ADDEI a picat la fix; cu adevărat, „dacă nu schimbi nimic, nimic nu se va schimba”; eu sunt adepta pașilor mici, pentru că am observat că obiceiurile noi nu se deprind decât prin repetiție, azi un pic, mâine un pic, până ajunge să devină nelipsit. Dacă vrem, putem! Evaluăm situația prezentă, stabilim obiectivul pe care ne dorim să-l atingem, evaluăm mijloacele și în funcție de toate acestea, începem să… pășim! 😊 Important e să știm exact care ne sunt prioritățile și ce suntem dispuși să facem pentru ceea ce ne dorim.

Cu alte cuvinte, cât valorează pentru noi acel lucru și cât avem de gând să investim pentru obținerea lui? De exemplu, ca să stau mai mult cu copiii, am tăiat din timpul alocat micilor mele plăceri vinovate. Ca să revin să scriu cu adevărat (nu 3 paragrafe rătăcite pe blog), ar trebui să am timp pentru citit și pentru scrisul propriu-zis; sau să fiu pasăre de noapte, ceea ce nu aș putea vreodată, nici în facultate nu stăteam noaptea să învăț, mai bine mă trezeam mai devreme dimineața și mai repetam; acum, mai devreme de 5 n-aș avea cum să fac ochi, poate numai dacă ora de culcare ar fi 19, ceea ce e de-a dreptul imposibil! :)) Așa că, deocamdată, fac tot ce pot, cu ceea ce am și mă bucur de zile așa cum sunt ele! Ceea ce vă doresc și vouă!

Câtă naivitate

și, totuși, câtă îndrăzneală, cuprinde în ea tinerețea! Zic asta după ce am dat o raită prin căsuța mea de e-mail și am citit acolo ce scriam în urmă cu 12 ani (!!! oare când s-au dus?) unuia, alteia. Ce dramatice păreau toate și nesfârșite, cât de importante și, totuși, neînsemnate, câte interpretări unui cuvânt, unui gest, unei tăceri… Fără toate aceste etape ale vieții, fără zburdălnicia și frământările tinereții, oare am mai fi la fel? Oare ne gândeam atunci ce impact vor avea toate acțiunile noastre mai târziu? Sau dacă ne gândeam, realizam pe deplin consecințele? Eu, una, nu… am pierdut și timp aiurea, am și suferit prostește, m-am aruncat cu capul înainte și mi-am cusut sufletul de câteva ori (capul a scăpat teafăr 😅), m-am ținut departe când am simțit că ceva sau cineva nu e de mine și uneori mi-am călcat pe inimă, dând șanse acolo unde ar fi trebuit să nu mai fie decât tăcere… alteori, m-am încăpățanat să cred în oameni, deși intuiția îmi spunea cu totul altceva; un Don Quijote feminin; ce fac poveștile din noi! Dar noi ce povești am scris în fiecare zi? Noi ce am făcut sau facem cu ceea ce au făcut alții din noi?

Când iubirea nu mai e de ajuns

După niște ani de căsnicie (pot fi 5, 8 sau mai mulți, nu are relevanță), ea hotărăște să se despartă: pentru că are doctorat și el nici măcar liceul, pentru că ea a evoluat și el a stagnat, pentru că nu au avut copii și ea își dorește; divorțează la notar, ea se mută la mama, el rămâne în apartamentul în care au locuit ei. Iubirea? Dacă a existat, probabil s-a pierdut pe drum… copiii nu sunt un scop în sine al căsniciei, aș vrea să-mi amintesc exact unde am citit că ei sunt o consecință a iubirii. Ah, da, aici, într-un articol pe care cineva l-a lăsat drept comentariu la o postare de pe Marea vieții.

Se pare că în ziua de azi nu mai e de ajuns ca prinții să vină pe cai albi, altele sunt criteriile pentru care un băiat și o fată se căsătoresc sau rămân căsătoriți. Nu judec, doar constat cu tristețe cum oamenii nu mai sunt dispuși să întrețină o căsnicie și scot din viața lor tot ce e mai important și mai frumos: dragostea, înțelegerea, susținerea; pe Dumnezeu l-au scos de mult deja…

Am mai scris despre relații, pare a fi un subiect inepuizabil, mai ales când unele cupluri rezistă și 40, 50 de ani, iar altele nici măcar 2, 5, 10… Dar nici nu se susține ideea că o relație, și o căsnicie în special, nu e un lucru de unică folosință, care poate fi aruncat la primele nemulțumiri. Nici ușoară nu e, dar dacă nu ar mai fi luată drept ceva sigur, garantat, care merge de la sine, și dacă oamenii ar mai fi dispuși să facă eforturi, dacă ar înțelege că iubirea e ca o floare care trebuie îngrijită, ca să nu se ofilească, poate situația ar fi cu totul alta…

Căsnicia se repară, nu se aruncă la gunoi!