Câtă naivitate

și, totuși, câtă îndrăzneală, cuprinde în ea tinerețea! Zic asta după ce am dat o raită prin căsuța mea de e-mail și am citit acolo ce scriam în urmă cu 12 ani (!!! oare când s-au dus?) unuia, alteia. Ce dramatice păreau toate și nesfârșite, cât de importante și, totuși, neînsemnate, câte interpretări unui cuvânt, unui gest, unei tăceri… Fără toate aceste etape ale vieții, fără zburdălnicia și frământările tinereții, oare am mai fi la fel? Oare ne gândeam atunci ce impact vor avea toate acțiunile noastre mai târziu? Sau dacă ne gândeam, realizam pe deplin consecințele? Eu, una, nu… am pierdut și timp aiurea, am și suferit prostește, m-am aruncat cu capul înainte și mi-am cusut sufletul de câteva ori (capul a scăpat teafăr 😅), m-am ținut departe când am simțit că ceva sau cineva nu e de mine și uneori mi-am călcat pe inimă, dând șanse acolo unde ar fi trebuit să nu mai fie decât tăcere… alteori, m-am încăpățanat să cred în oameni, deși intuiția îmi spunea cu totul altceva; un Don Quijote feminin; ce fac poveștile din noi! Dar noi ce povești am scris în fiecare zi? Noi ce am făcut sau facem cu ceea ce au făcut alții din noi?

Când iubirea nu mai e de ajuns

După niște ani de căsnicie (pot fi 5, 8 sau mai mulți, nu are relevanță), ea hotărăște să se despartă: pentru că are doctorat și el nici măcar liceul, pentru că ea a evoluat și el a stagnat, pentru că nu au avut copii și ea își dorește; divorțează la notar, ea se mută la mama, el rămâne în apartamentul în care au locuit ei. Iubirea? Dacă a existat, probabil s-a pierdut pe drum… copiii nu sunt un scop în sine al căsniciei, aș vrea să-mi amintesc exact unde am citit că ei sunt o consecință a iubirii. Ah, da, aici, într-un articol pe care cineva l-a lăsat drept comentariu la o postare de pe Marea vieții.

Se pare că în ziua de azi nu mai e de ajuns ca prinții să vină pe cai albi, altele sunt criteriile pentru care un băiat și o fată se căsătoresc sau rămân căsătoriți. Nu judec, doar constat cu tristețe cum oamenii nu mai sunt dispuși să întrețină o căsnicie și scot din viața lor tot ce e mai important și mai frumos: dragostea, înțelegerea, susținerea; pe Dumnezeu l-au scos de mult deja…

Am mai scris despre relații, pare a fi un subiect inepuizabil, mai ales când unele cupluri rezistă și 40, 50 de ani, iar altele nici măcar 2, 5, 10… Dar nici nu se susține ideea că o relație, și o căsnicie în special, nu e un lucru de unică folosință, care poate fi aruncat la primele nemulțumiri. Nici ușoară nu e, dar dacă nu ar mai fi luată drept ceva sigur, garantat, care merge de la sine, și dacă oamenii ar mai fi dispuși să facă eforturi, dacă ar înțelege că iubirea e ca o floare care trebuie îngrijită, ca să nu se ofilească, poate situația ar fi cu totul alta…

Căsnicia se repară, nu se aruncă la gunoi!