Fii lumină în întuneric!

Fă pământul nostru casă

După vorba care spune

Să fii tu schimbarea-n lume!

Pentru că tot vorbim de schimbări zilele astea (Irina – Dulce casă, Irina de la mare), melodia ADDEI a picat la fix; cu adevărat, „dacă nu schimbi nimic, nimic nu se va schimba”; eu sunt adepta pașilor mici, pentru că am observat că obiceiurile noi nu se deprind decât prin repetiție, azi un pic, mâine un pic, până ajunge să devină nelipsit. Dacă vrem, putem! Evaluăm situația prezentă, stabilim obiectivul pe care ne dorim să-l atingem, evaluăm mijloacele și în funcție de toate acestea, începem să… pășim! 😊 Important e să știm exact care ne sunt prioritățile și ce suntem dispuși să facem pentru ceea ce ne dorim.

Cu alte cuvinte, cât valorează pentru noi acel lucru și cât avem de gând să investim pentru obținerea lui? De exemplu, ca să stau mai mult cu copiii, am tăiat din timpul alocat micilor mele plăceri vinovate. Ca să revin să scriu cu adevărat (nu 3 paragrafe rătăcite pe blog), ar trebui să am timp pentru citit și pentru scrisul propriu-zis; sau să fiu pasăre de noapte, ceea ce nu aș putea vreodată, nici în facultate nu stăteam noaptea să învăț, mai bine mă trezeam mai devreme dimineața și mai repetam; acum, mai devreme de 5 n-aș avea cum să fac ochi, poate numai dacă ora de culcare ar fi 19, ceea ce e de-a dreptul imposibil! :)) Așa că, deocamdată, fac tot ce pot, cu ceea ce am și mă bucur de zile așa cum sunt ele! Ceea ce vă doresc și vouă!

Câtă naivitate

și, totuși, câtă îndrăzneală, cuprinde în ea tinerețea! Zic asta după ce am dat o raită prin căsuța mea de e-mail și am citit acolo ce scriam în urmă cu 12 ani (!!! oare când s-au dus?) unuia, alteia. Ce dramatice păreau toate și nesfârșite, cât de importante și, totuși, neînsemnate, câte interpretări unui cuvânt, unui gest, unei tăceri… Fără toate aceste etape ale vieții, fără zburdălnicia și frământările tinereții, oare am mai fi la fel? Oare ne gândeam atunci ce impact vor avea toate acțiunile noastre mai târziu? Sau dacă ne gândeam, realizam pe deplin consecințele? Eu, una, nu… am pierdut și timp aiurea, am și suferit prostește, m-am aruncat cu capul înainte și mi-am cusut sufletul de câteva ori (capul a scăpat teafăr 😅), m-am ținut departe când am simțit că ceva sau cineva nu e de mine și uneori mi-am călcat pe inimă, dând șanse acolo unde ar fi trebuit să nu mai fie decât tăcere… alteori, m-am încăpățanat să cred în oameni, deși intuiția îmi spunea cu totul altceva; un Don Quijote feminin; ce fac poveștile din noi! Dar noi ce povești am scris în fiecare zi? Noi ce am făcut sau facem cu ceea ce au făcut alții din noi?

Când iubirea nu mai e de ajuns

După niște ani de căsnicie (pot fi 5, 8 sau mai mulți, nu are relevanță), ea hotărăște să se despartă: pentru că are doctorat și el nici măcar liceul, pentru că ea a evoluat și el a stagnat, pentru că nu au avut copii și ea își dorește; divorțează la notar, ea se mută la mama, el rămâne în apartamentul în care au locuit ei. Iubirea? Dacă a existat, probabil s-a pierdut pe drum… copiii nu sunt un scop în sine al căsniciei, aș vrea să-mi amintesc exact unde am citit că ei sunt o consecință a iubirii. Ah, da, aici, într-un articol pe care cineva l-a lăsat drept comentariu la o postare de pe Marea vieții.

Se pare că în ziua de azi nu mai e de ajuns ca prinții să vină pe cai albi, altele sunt criteriile pentru care un băiat și o fată se căsătoresc sau rămân căsătoriți. Nu judec, doar constat cu tristețe cum oamenii nu mai sunt dispuși să întrețină o căsnicie și scot din viața lor tot ce e mai important și mai frumos: dragostea, înțelegerea, susținerea; pe Dumnezeu l-au scos de mult deja…

Am mai scris despre relații, pare a fi un subiect inepuizabil, mai ales când unele cupluri rezistă și 40, 50 de ani, iar altele nici măcar 2, 5, 10… Dar nici nu se susține ideea că o relație, și o căsnicie în special, nu e un lucru de unică folosință, care poate fi aruncat la primele nemulțumiri. Nici ușoară nu e, dar dacă nu ar mai fi luată drept ceva sigur, garantat, care merge de la sine, și dacă oamenii ar mai fi dispuși să facă eforturi, dacă ar înțelege că iubirea e ca o floare care trebuie îngrijită, ca să nu se ofilească, poate situația ar fi cu totul alta…

Căsnicia se repară, nu se aruncă la gunoi!

Mi-e dor

de zăpadă! Mi-e dor să mă ningă și să intru cu obrajii roșii, în casă, la căldură… Mă uit că mai e puțin din această vacanță și ninsoarea mă lasă cu ochii… în soare! Unde sunt zăpezile de altădată? Era și o melodie, parcă…

… am așa, o nostalgie, mă gândesc ce și cum e viața, cum ne trece vremea făcând ceea ce credem că trebuie, ceea ce e bine… la bunicii zilelor noastre – prea puțin disponibili pentru copii, pentru nepoți; prea suferinzi sau poate prea exagerați în ale lor, tehnologizați și nu prea dispuși să-și dea tabieturile peste cap, prea convinși că „cine face copii, să și-i crească!”, uitând că ei înșiși și-au lăsat copiii pe mâna părinților lor…

Nimic nu mai e ca altădată! Spălăm rufe și vase cu mașini de ultimă generație, călcăm hainele vertical sau poate deloc, avem conturi de toate felurile și suntem conectați cu oameni din lumea întreagă, gătim tot mai puțin, comandăm tot mai mult și de preferat, bio, purtăm haine sau obiecte eco, nu mai trimitem scrisori de mână, că avem Internet la capul patului, ne vedem rar, spre deloc, și atunci, poate pe Skype, Facebook, What’s UP și orice altceva se inventează.

Dar asta nu ne-a făcut nici mai buni, nici mai blânzi! Corectați-mă dacă greșesc, dar eu, prin ochelarii mei, așa văd. Suntem conectați, dar singuri, mâncăm bio, dar murim de stres, ne relaxăm pe Netflix, dar nu suportăm niciun „dă-te mai încolo!”, știm tot ce se întâmplă în lume, dar nu cu omul de lângă noi, dăm sfaturi, dar înjurăm în gând, îmbătrânim, dar numai înțelepți nu suntem…

Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii! Dar cu dorul de zăpadă ce fac? Nu vine muntele la mine, nu? Păcat, că nici eu nu știu dac-ajung la el!

Dare de seamă

N-am putut să-mi transform blogul în jurnal, n-am vrut, n-am încercat. Chiar dacă e public, viața mea e privată, nu sunt persoană publică, nu trăiesc nimic ieșit din comun, care să constituie informație de interes public. Asta nu înseamnă că cei care au hotărât altfel, au greșit, fiecare decide pentru el. Chiar dacă am mai dat din casă uneori, povestind despre copii, am făcut-o cu perdea, fără să-i expun mai mult decât e cazul; pentru că eu, ca mamă, răspund pentru viața lor, când vor fi ei în măsură să facă asta, e deja alt subiect.

Cine mă citește de mai mult timp, și-a cam dat seama din ce sunt făcută, cine mă cunoaște în viața reală, știe deja mult mai multe decât ceea ce scriu pe blog, cine își dorește să mă cunoască, nu îl împiedic să o facă. Aici e doar o parte din mine, aceea care a vrut să lase ceva (bun, sper eu) în urmă, care și-a dorit să împartă cu alții ceea ce a învățat ea, care a vrut să facă o diferență într-o lume și-așa plină cu de toate. De-asta nici nu am blogul ticsit cu știri, sunt destule site-uri în domeniu; nici nu scriu despre toate urâțeniile pământului, nu merită să mă concentrez pe ele, când sunt atâtea alte lucruri de evidențiat.

Poate că viața mea, în ochii altora, nu e perfectă (sau poate e, cine știe?!), dar nici nu trebuie, nu trăiește nimeni în papucii mei; viața mea e bună așa cum e, cu toate ale sale; dar aici nu veți găsi picanterii sau întâmplări banale, de zi cu zi; în afară de mine, nu sunt datoare nimănui cu nimic, nu oblig pe nimeni să mă citească sau să rămână; să ridice mâna sus cel care s-a gândit mai întâi la alții și apoi la el atunci când și-a făcut blog! Toți suntem egoiști din acest punct de vedere!

Nu mi-am dorit să jignesc pe nimeni prin postările sau comentariile mele; dacă cumva am făcut-o, ceva s-a întâmplat. Am vrut de multe ori să-mi șterg blogul, am scris uneori doar pentru apreciere, am cunoscut oameni faini în lumea virtuală, am învățat de la toți, m-am simțit mică, neînsemnată, am avut tendința de a fi prea mult prezentă pe aici, m-am temperat când a fost cazul.

Nu știu ce voi mai posta, știu doar ce îmi doresc, ce am în minte și în suflet. Azi am ascultat Stela Enache, mâine poate Nickelback sau Edvin Marton. Și eu mă surprind pe mine. Sper doar să nu ajung să (mă) dezamăgesc atât de tare, încât să nu mai pot scrie 2 rânduri.

Dacă prin însemnările mele nu v-am pus pe gânduri în niciun fel, dacă nu am atins niciun punct sensibil, dacă nu ați câștigat nimic citindu-mă, în zadar e totul și nu știu dacă pot promite că la anul mă voi strădui mai tare. 😄

La final ce să mai spun? Nici eu nu mai știu de-acum! De-o fi bine, de-o fi rău, mila e la Dumnezeu! Și în anul care vine, noi în toate să sporim; să fim sănătoși, se știe, e ceva ce ne dorim! Cu drag să ne recitim și mereu să ne-amintim: suntem oameni, mai greșim; nu fiți răi, invidioși, ci mereu mărinimoși! Și gândiți-vă așa: în urmă ce veți lăsa? La mulți ani, să îmi trăiți și tot inspirați să fiți!