Mi-e dor

de zăpadă! Mi-e dor să mă ningă și să intru cu obrajii roșii, în casă, la căldură… Mă uit că mai e puțin din această vacanță și ninsoarea mă lasă cu ochii… în soare! Unde sunt zăpezile de altădată? Era și o melodie, parcă…

… am așa, o nostalgie, mă gândesc ce și cum e viața, cum ne trece vremea făcând ceea ce credem că trebuie, ceea ce e bine… la bunicii zilelor noastre – prea puțin disponibili pentru copii, pentru nepoți; prea suferinzi sau poate prea exagerați în ale lor, tehnologizați și nu prea dispuși să-și dea tabieturile peste cap, prea convinși că „cine face copii, să și-i crească!”, uitând că ei înșiși și-au lăsat copiii pe mâna părinților lor…

Nimic nu mai e ca altădată! Spălăm rufe și vase cu mașini de ultimă generație, călcăm hainele vertical sau poate deloc, avem conturi de toate felurile și suntem conectați cu oameni din lumea întreagă, gătim tot mai puțin, comandăm tot mai mult și de preferat, bio, purtăm haine sau obiecte eco, nu mai trimitem scrisori de mână, că avem Internet la capul patului, ne vedem rar, spre deloc, și atunci, poate pe Skype, Facebook, What’s UP și orice altceva se inventează.

Dar asta nu ne-a făcut nici mai buni, nici mai blânzi! Corectați-mă dacă greșesc, dar eu, prin ochelarii mei, așa văd. Suntem conectați, dar singuri, mâncăm bio, dar murim de stres, ne relaxăm pe Netflix, dar nu suportăm niciun „dă-te mai încolo!”, știm tot ce se întâmplă în lume, dar nu cu omul de lângă noi, dăm sfaturi, dar înjurăm în gând, îmbătrânim, dar numai înțelepți nu suntem…

Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii! Dar cu dorul de zăpadă ce fac? Nu vine muntele la mine, nu? Păcat, că nici eu nu știu dac-ajung la el!

Zilele acelea

după durerea în gât, când rămâi doar cu starea și simptomele de răceală; când diminețile ți se par așa pufoase, că nu-ți vine să părăsești patul pentru nimic în lume; când ți se face dor de niște timpuri de demult, privind niște poze de la un om fain, dar mintea ți-a luat-o înainte și cutreieră un oraș drag și o pădure superbă în orice anotimp; când îți amintești că au existat vremuri în care făceai mai mult ce-ți plăcea, pentru că cele ce trebuiau erau mai puține sau se estompau pur și simplu; când te gândești că acum s-a inversat raportul și faci mai mult ce trebuie; când inspirația s-a pus pe hibernat încă din vară și a luat totul cu ea, și cuvintele, și zburdălnicia, și ultima fărâmă de energie, lăsând în urmă un om și un suflet care caută resurse nebănuite; când întunericul și ceața din zori îți taie cheful de ascultat muzică în căști; când faci o schimbare pe care toată lumea o apreciază, dar care pentru tine nu are chiar rezultatul imaginat; când nu-ți dorești decât să pui pauză, să oprești planeta, ca să cobori; când tot ce vrei e să stai liniștită, cu o carte bună și o ciocolată caldă, și să privești frunzele sărutând pământul – „mami, cad chipsuri din copaci”

Hurts 2B human

prea devreme,
prea dimineață,
totuși
prea târziu,
prea noapte

cum să te aduni,
când toamna te
sfarmă în bucăți,
cum să respiri,
când dragostea
s-a așezat de-a
curmezișul,
cum să trăiești
între ciocan și nicovală…

martor neputincios al altor vieți și uneori al însăși vieții mele

God, it hurts to be human

Toamna asta

Prima zi de toamnă! Calendaristic era deja, dar ca temperatură de-abia de ieri am început să o simt, când a fost mai rece și cerul înnorat; ploaia care a început în zori și bezna de care m-am lovit azi dimineață când am ieșit din bloc, m-au făcut să-mi spun clar și răspicat că a venit toamna. Deși a început cu dezamăgiri și schimbări, sper să nu o țină așa până la capăt. Nu de-alta, dar suntem prietene bune: toamna m-a făcut iubită, soție și apoi mamă de Matei; mi-a luat și oameni, dar mi-a făcut și bucurii, mari; a fost mai des un început și mai rar un sfârșit; culorile ei sunt infinite și extraordinare; chiar dacă e frig și plouă, e vremea perfectă pentru stat la căldură, cu un ceai sau o ciocolată și o carte bună, sau motivul ideal pentru activități creative cu piticii.

Ceea ce îmi amintește că trebuie să îmi refac stocul de materiale și de idei, cu copiii trebuie să fii mereu inventiv. 😊 Ce să mai, sper să fie o toamnă frumoasă, indiferent ce surprize mai are în tolbă!

Miroase a toamnă

Diminețile încep să miroasă a toamnă, azi am simțit asta din plin. Încă sunt calde, dar au în ele o răcoare plăcută, iar soarele se trezește mai târziu, obosit de-atâta vară. Când am plecat la serviciu, puțin după ora 6, niște ciori se plimbau țanțose prin parcare, agale, de parcă ar ști și ele că graba strică treaba. Sau poate doar simt apropierea toamnei, când vor lua cu asalt copacii goi și vor sparge liniștea cu croncănitul lor. Dar eu aș vrea ca vara să mai stea, măcar puțin, pentru că nu am apucat să mă bucur de ea așa cum mi-aș fi dorit; poate și de-asta mi s-a urcat în gât și nu a mai coborât. Și copiii ar vrea să mai stea la țară, atât de mult s-au obișnuit cu ritmul de acolo, cu activitățile, că parcă aparțin locului dintotdeauna. Le-a trecut dorul, sau poate doar s-au împrietenit cu el; vorbim rar la telefon, pentru că au treabă prin curte, cu tataie, în sus și-n jos. Vorba lui Miriam, ce s-ar face tataie fără ea? El s-ar face ce s-ar face, dar mă întreb cum va fi ea când vacanțele de vară nu vor mai însemna bunici și casa de la țară; ea, care le-a spus socrilor într-o zi să facem schimb de locuințe, să vină ei la București și noi să ne ducem acolo, eu să mulg văcuța și tati să strângă fânul… știam că e sensibilă, dar cu această idee a ei mi-am dat seama și mai tare din ce aluat e făcută… dacă vreodată va scrie, o va face mai bine ca mine și multe lacrimi îmi vor curge, citind-o și amintindu-mi lucruri pe care le voi fi uitat…