Lecții din acest an

  • Nu se poate strica ceea ce nu există.
  • Nu se poate cunoaște un om doar după implicarea în lumea virtuală, uneori nici după ceea ce face în lumea reală.
  • Nu ți-e prieten cel căruia îi povestești un necaz și care apoi, când te vede zâmbind, te acuză că ești ipocrit. Oare de ce ne bucurăm de răul altuia, dar când îi e bine, nu avem puterea să-l întrebăm cum a reușit să-și depășeașcă problemele?
  • E foarte ușor să faci rău, așa că dacă nu poți face binele, măcar abține-te din a face răul!
  • Omul care te cunoaște, te simte dacă ți-e bine sau nu din tonul cu care îi vorbești sau din felul în care îi scrii, știe să vadă diferența de nuanțe ; cel care doar are impresia că te cunoaște, vrea să te asigure de asta și îți greșește, dar nu își va recunoaște greșeala.
  • Oamenii se schimbă, e firesc să fie așa, dar nu e normal să fie răutăcioși în mod gratuit.
  • Toți avem ispite, probleme, dar nu să le afișăm e important, ci cum le depășim și ce învățăm din ele.
  • Când îți pasă prea mult, vei fi rănit pe măsură, dar ești dator față de tine și ai tăi, să îți păstrezi liniștea.
  • Nimeni și nimic nu e mai important decât familia, nici cariera, nici prietenii.
  • Nu există copii cu probleme de comportament, ci doar adulți cu probleme de înțelegere, cu puțină răbdare și puțină disponibilitate.
  • Nu contează câte diplome ai sau ce serviciu, ci ce fel de om ești.
  • Un divorț nu e un capăt de lume, dar ce faci după spune multe despre tine. Nu e vina nimănui că tu o ții din greșeală în greșeală, dacă are cine să-ți deschidă ochii și tu reproșezi că stă în calea fericirii tale, în loc să iei aminte și să te potolești.
  • Generalizarea e generalizare când nu oferi detalii în care cineva cunoscut se poate regăsi.
  • Dacă nu îți pasă cui îi poți face rău cu vorbele/ cuvintele tale, nu ai niciun drept să discuți despre morală.
  • Bloggerul nu e jurnalist, dar jurnalistul poate fi blogger.
  • Nu e nimeni atât de altruist, încât să scrie numai pentru cititori.
  • Decât să greșești făcând presupuneri, mai bine întrebi, ca să te lămurești.
  • Fă bine și așteaptă-te la rău!
  • Numai cel care nu are o relație cu Dumnezeu caută mereu aprecierea oamenilor!
  • Nu ești buricul pământului, poartă-te ca atare!
  • „Ajunge zilei răutatea sa!” Nu te concentra pe lucrurile negative, încărcându-le cu energie, riști să pierzi din vedere lucrurile bune și frumoase din viața ta!
  • Dumnezeu face totul bine, noi suntem prea vanitoși ca să acceptăm că prea puțin putem controla ceea ce ni se întâmplă.

Adevărul e relativ

În primul an de facultate, la primul seminar cu d-l Mihai Golescu, director al ziarului „Argeșul”, din Pitești, acesta ne-a întrebat de ce am ales jurnalismul. Nu mai știu ce au răspuns colegii mei, dar știu că eu am spus că vreau să aflu adevărul, că întotdeauna e mai mult decât ceea ce se spune sau se vede. N-am reținut replica d-lui Golescu, dacă m-ar atins în vreun fel, cu siguranță mi-aș fi amintit-o. Cert e că timpul mi-a mai domolit îndârjirea, pe măsură ce mi-a dovedit că adevărul e relativ, că doi oameni pot participa la același eveniment și îl pot relata în moduri diferite. La fel e și cu experiențele prin care trecem, aceeași situație nu ne afectează pe toți în aceeași măsură și nu ne raportăm la fel la ea. Adevărul meu poate să nu fie adevărul tău, dar dacă eu consider că o vorbă de-a ta m-a rănit, sau că ai avut un comportament pe care îl consider inadecvat, ar trebui să ții cont de asta, pentru că pentru mine e important.

Vorbesc la modul general; relațiile pot fi complicate uneori, dar sunt lucruri care ar face totul mai ușor, dacă le-am conștientiza și le-am avea în vedere. Mi s-a întâmplat să am discuții aprinse sau divergențe de opinie cu diverse persoane, dar n-am înțeles de ce unii oameni simt nevoia să țină cu dinții de dreptatea lor și să demonstreze altora adevărul lor. Nu ai cum să faci asta, pentru că fiecare percepe și simte în felul său. Nu poți convinge pe nimeni de nimic, până nu trece prin acele experiențe care să-i arate că ai avut sau nu dreptate. Îi poți evidenția avantajele, soluțiile pe care poate nu le întrevede, dar nu ai cum să schimbi ceea ce simte. Și omul poate să uite ceva ce i-ai spus, dar trece mai greu peste felul în care a trăit acel moment.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când cineva încearcă cu îndârjire să mă convingă de ceva, mă simt atacată, am senzația că vrea să dea năvală în sufletul și în mintea mea și am tendința să mă retrag. Păstrez pentru mine ce e de păstrat, dar îmi schimb atitudinea. Discuțiile, contrele între prietene/ prieteni sunt câteodată inevitabile, dar e bine să rămână între ele/ ei; numai timpul va arăta calitatea relației și dacă se va relua totul de unde a rămas. Adevărul e că nimeni nu spune adevărul în față, cu toții ne menajăm unii pe alții; puțini se văd pe ei așa cum sunt de fapt, pentru că e greu să te privești din afară, dar și să primești eventualele critici cu luciditate și cu un surâs pe buze; așa că tăcem cu toții și ne complacem în relații căldicele, sperând că celălalt își va da seama ce e cu noi. Ne place să pozăm în victime, egoul nostru cere să fie băgat în seamă, în timp ce sufletul se face mic și speră să rămână și pentru el ceva.

Adevărul e că nu știm nimic, avea dreptate Socrate, totul e relativ, nașterea și moartea sunt singurele certitudini.

Oameni buni, treziți-vă!

Avem pretenții de la copii din clasele primare să scrie corect gramatical, să citească șnur, să știe calcule de savanți; ne minunăm apoi, la evaluarea națională și la bacalaureat, de perlele pe care le lasă elevii prin lucrările lor, dar nu ne uităm și la noi, ăștia mari, numiți „adulți”. Nu mai spun de oamenii de la conducere, de miniștri, care ar trebui să fie exemple, dar zic de cei care scriu știri și se numesc „jurnaliști”. Oameni buni, când citește copilul pe Internet un articol despre Simona Halep, care are în titlu o ditamai greșeala gramaticală „Lui Simona Halep nu-i vine să creadă”, el o ia de bună, că așa scrie în ziar. La fel ca cei care se uită la televizor și apoi spun „E adevărat, au zis și la televizor, aseară!”

Nu mai comentez restul titlului, că nu are rost, e evident unul de tabloid. Aș fi zis că cei de la Evenimentul Zilei au trecut peste faza cu găina care naște pui vii, de la începuturile lor, dar se pare că se adâncesc din ce mai în ce mai mult în hățișul senzaționalului. Tot în Evenimentul Zilei citeam astăzi despre problemele de sănătate ale cântăreței Mireille Mathieu, sub minunatul titlu „Vești triste în muzică!” Care vești, nu știu, fiind vorba doar despre una. Iar pentru cei care nu au aflat încă, îi luminează tot Evenimentul Zilei, citând wowbiz (cea mai „serioasă” sursă, se știeeee) : Mireille Mathieu s-a născut în Franța și este o cântăreață franceză. Pam-pam!!!

Drept e că de la EVZ nu mai aveam de mult pretenții, dar de la Capital da. Cu toate astea, iată peste ce titlu mi-au dat ochii într-o bună zi, când Simona avea programată finala de la Wimbledon:

Româna! Păi româna e limba vorbită în țara asta, România; femeia originară din România se numește româncă… E trist ceea ce se întâmplă, tare trist și nu știu dacă ne mai facem bine. Dacă nu ne trezim la timp, o să fie vai și amar de capul nostru! Aveți pretenții de la copii? Fiți exemple pentru ei, în primul rând și apoi pretindeți-le ce doriți! Vreți o țară civilizată, cu sistem de sănătate, de învățământ? Fiți civilizați la rândul vostru, nu vă mai complaceți în situații, nu mai așteptați să vă pice din cer sau să vă dea statul totul! Împotriva corupției s-au declanșat adevărate manifestații, dar pentru celelalte nu, doar ne văităm că așa-i în România, de făcut, însă, face cineva ceva?

Din păcate, oriunde ai lucra, oamenii te fac una cu sistemul, reprezinți, fără să vrei, instituția, firma, domeniul în care activezi. Dar nimeni nu știe ce lupte duci zilnic pentru a face o schimbare cât de mică atunci când sesizezi o neregulă. Un singur Don Quijote, însă, e prea puțin la câtă muncă este, ne-ar trebui mai mulți, dar câți au curajul de a se lupta cu morile de vânt, riscând, poate, să-și piardă siguranța traiului de mâine?

Traducerile și adaptarea e grele!

din categoria „Da’ eu nu mă pot abține”

limba română e grea, au dovedit-o mulți, iar când vezi perle prin presă, îți vine să te iei cu mâinile de păr; e greu și să traduci, se pare, darămite să adaptezi; 

oare unde se școlesc jurnaliștii noștri, la clasa de flaut? 
(aviz cunoscătorilor :-)) )
captură foto 

Niște feluri de dragoste

           În urmă cu niște ani, prin liceu, dacă nu mă înșel, citeam mult Formula AS și ziarul Național. Între timp, numai Formula a rămas ce-a fost, Naționalul s-a schimbat prin tabloidizare, ca să reziste vremurilor.
           Nu mai știu exact când am descoperit-o pe ea, dacă în Național sau în Tango, dar de-atunci mi-am pus pe listă Codul nebunelor maniere și nici până în ziua de azi nu am reușit să mi-l iau… Pe ea o citeam (și o citesc, deși nu mai e printre noi), admirând-o și invidiind-o totodată, pentru că și acum sunt convinsă că vorbea la fel cum scria: liber, fără inhibiții, fără perdea, așa cum știam și știu că eu nu voi scrie vreodată. 
          Ce-a lăsat în urmă, ca om, numai ea și oamenii săi știu, ce-a lăsat ca texte, nu sunt în măsură să judec, asta știu alții mai bine, eu pot doar să citesc, să rumeg și s-o admir în continuare pentru stilul său inconfundabil, pentru că a avut curaj să-și găsească acel ceva demn de ținut minte…

******* 
         Prima mea dragoste a început într-o gară, unde uneori, noaptea, un accelerat grăbit oprea la un peron, ca să coboare o fetiță și părinții săi. Îmi aduc aminte și acum scările înalte, în fața cărora mă apuca teama la gândul că trebuie să trec de ele ca să ajung jos, dar cum eram mică, tata cobora întotdeauna primul, apoi mă prelua pe mine și apoi o ajuta pe mama. Și drumul continua prin noapte, în acel orășel prahovean, nu mai știu dacă în brațele tatălui sau pe jos, până ajungeam în fața unei porți înalte, dintr-un lemn gri. Aici, după câteva ciocănituri în gard, o lumină răzbea în camera din față și în ușa care se deschidea apărea mamaie, cu ochii mijiți, dar cu sufletul mare de noi.
         Și aceste revederi nocturne au continuat mult timp după aceea, vacanțele mele de vară din școala primară au curs mereu astfel, cu drumuri pe căile ferate și admirat de peisaje scăldate de soare sau de lună, până când ochii cedau și se închideau, sub povara iminentă a somnului. 
         Așa că nu-i de mirare că mi-a plăcut tare Viața pe un peron a lui Paler și că aș merge oriunde, oricând, cu trenul, chiar dacă ei, cei la care soseam mereu noaptea, cu acceleratul, nu mai sunt, ca să mă aștepte în prag și apoi să mă vadă plecându-le, de pe un peron de gară…