Când iubirea nu mai e de ajuns

După niște ani de căsnicie (pot fi 5, 8 sau mai mulți, nu are relevanță), ea hotărăște să se despartă: pentru că are doctorat și el nici măcar liceul, pentru că ea a evoluat și el a stagnat, pentru că nu au avut copii și ea își dorește; divorțează la notar, ea se mută la mama, el rămâne în apartamentul în care au locuit ei. Iubirea? Dacă a existat, probabil s-a pierdut pe drum… copiii nu sunt un scop în sine al căsniciei, aș vrea să-mi amintesc exact unde am citit că ei sunt o consecință a iubirii. Ah, da, aici, într-un articol pe care cineva l-a lăsat drept comentariu la o postare de pe Marea vieții.

Se pare că în ziua de azi nu mai e de ajuns ca prinții să vină pe cai albi, altele sunt criteriile pentru care un băiat și o fată se căsătoresc sau rămân căsătoriți. Nu judec, doar constat cu tristețe cum oamenii nu mai sunt dispuși să întrețină o căsnicie și scot din viața lor tot ce e mai important și mai frumos: dragostea, înțelegerea, susținerea; pe Dumnezeu l-au scos de mult deja…

Am mai scris despre relații, pare a fi un subiect inepuizabil, mai ales când unele cupluri rezistă și 40, 50 de ani, iar altele nici măcar 2, 5, 10… Dar nici nu se susține ideea că o relație, și o căsnicie în special, nu e un lucru de unică folosință, care poate fi aruncat la primele nemulțumiri. Nici ușoară nu e, dar dacă nu ar mai fi luată drept ceva sigur, garantat, care merge de la sine, și dacă oamenii ar mai fi dispuși să facă eforturi, dacă ar înțelege că iubirea e ca o floare care trebuie îngrijită, ca să nu se ofilească, poate situația ar fi cu totul alta…

Căsnicia se repară, nu se aruncă la gunoi!

De consecințele propriilor gânduri nu ai unde să te ascunzi…

„poți să scapi de orice… calamitate, dezastru, accident… dar de consecințele propriilor gânduri nu ai unde să te ascunzi… ele te ajung oriunde ai fi… asta impune o disciplină a gândurilor vitală pentru liniștea noastră și a celor din jurul nostru… „

„doi oameni se înțeleg cel mai bine când ajung să înțeleagă că relația lor nu este ceva abstract, ci este și ea o ființă, ce nu poate trăi decât dacă amândoi o alimentează cu drag, bucurie, timp, spațiu, împărtășire, încredere, joacă, creativitate… și mai ales credința în darurile pe care Dumnezeu le-a pus în amândoi. Lumea are nevoie de armonie și când doi oameni iubesc pe Dumnezeu din ei și ceilalți… minuni se întâmplă în jurul lor, parcă toate se desfășoară ușor și din relația aceea de bucurie și echilibru parcă se hrănește tot universul, parcă totul este în jurul lor o grădină magică în care totul freamată de viață… Ar fi și simplu și frumos și ușor să fie așa… dar alegem mereu conflictul și alegem mereu să hrănim egoul în loc să hrănim relațiile de suflet. „

(Vanda Florea)

Adevărul e relativ

În primul an de facultate, la primul seminar cu d-l Mihai Golescu, director al ziarului „Argeșul”, din Pitești, acesta ne-a întrebat de ce am ales jurnalismul. Nu mai știu ce au răspuns colegii mei, dar știu că eu am spus că vreau să aflu adevărul, că întotdeauna e mai mult decât ceea ce se spune sau se vede. N-am reținut replica d-lui Golescu, dacă m-ar atins în vreun fel, cu siguranță mi-aș fi amintit-o. Cert e că timpul mi-a mai domolit îndârjirea, pe măsură ce mi-a dovedit că adevărul e relativ, că doi oameni pot participa la același eveniment și îl pot relata în moduri diferite. La fel e și cu experiențele prin care trecem, aceeași situație nu ne afectează pe toți în aceeași măsură și nu ne raportăm la fel la ea. Adevărul meu poate să nu fie adevărul tău, dar dacă eu consider că o vorbă de-a ta m-a rănit, sau că ai avut un comportament pe care îl consider inadecvat, ar trebui să ții cont de asta, pentru că pentru mine e important.

Vorbesc la modul general; relațiile pot fi complicate uneori, dar sunt lucruri care ar face totul mai ușor, dacă le-am conștientiza și le-am avea în vedere. Mi s-a întâmplat să am discuții aprinse sau divergențe de opinie cu diverse persoane, dar n-am înțeles de ce unii oameni simt nevoia să țină cu dinții de dreptatea lor și să demonstreze altora adevărul lor. Nu ai cum să faci asta, pentru că fiecare percepe și simte în felul său. Nu poți convinge pe nimeni de nimic, până nu trece prin acele experiențe care să-i arate că ai avut sau nu dreptate. Îi poți evidenția avantajele, soluțiile pe care poate nu le întrevede, dar nu ai cum să schimbi ceea ce simte. Și omul poate să uite ceva ce i-ai spus, dar trece mai greu peste felul în care a trăit acel moment.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când cineva încearcă cu îndârjire să mă convingă de ceva, mă simt atacată, am senzația că vrea să dea năvală în sufletul și în mintea mea și am tendința să mă retrag. Păstrez pentru mine ce e de păstrat, dar îmi schimb atitudinea. Discuțiile, contrele între prietene/ prieteni sunt câteodată inevitabile, dar e bine să rămână între ele/ ei; numai timpul va arăta calitatea relației și dacă se va relua totul de unde a rămas. Adevărul e că nimeni nu spune adevărul în față, cu toții ne menajăm unii pe alții; puțini se văd pe ei așa cum sunt de fapt, pentru că e greu să te privești din afară, dar și să primești eventualele critici cu luciditate și cu un surâs pe buze; așa că tăcem cu toții și ne complacem în relații căldicele, sperând că celălalt își va da seama ce e cu noi. Ne place să pozăm în victime, egoul nostru cere să fie băgat în seamă, în timp ce sufletul se face mic și speră să rămână și pentru el ceva.

Adevărul e că nu știm nimic, avea dreptate Socrate, totul e relativ, nașterea și moartea sunt singurele certitudini.

Să ne punem măștile

și să ieșim în lume; a trecut weekendul, ne-am relaxat, ne-am liniștit, ne-am lămurit că sunt lucruri care nu trec de la sine, că vara asta nu salvează nimic, ba dărâmă și mai tare; azi e luni și trebuie să dăm ochii cu societatea, cu colegii de serviciu, cu oamenii de pe stradă; așa că să ne punem măștile de persoane drăguțe și fără probleme și să începem o nouă săptămână departe de noi înșine și de tot ceea ce contează cu adevărat.

Oare cât o să ne mai mințim că e totul bine, cât o să ne mai prefacem că avem viața pe care ne-am dorit-o, că suntem unde și lângă cine trebuie?

Uneori, oricâte eforturi ai face, constați că nu sunt suficiente, că tu, ca om, nu ești destul pentru un altul, că trebuie să te schimbi, că iubirea… bat-o vina de iubire! Noi nu știm ce înseamnă iubire, doar ne amăgim în așa-zise relații… iubirea nu-ți cere să te schimbi, te acceptă așa cum ești. Oamenii nu știu să iubească, nu-și deschid sufletele, lasă rațiunea la conducere și se mint că iubesc. Sufletul te ia așa cum ești, pentru el ești suficient, pentru minte, pentru ego, nimic din ceea ce faci nu e destul de bine.

Haideți, luați-vă măștile, plecați în lume și prefaceți-vă că iubiți! În tot acest timp, viața trece… tic-tac, tic-tac…